Fundaţia Orbán a fost înfiinţată în mod legal în 1996, ca o iniţiativă a lui András Orbán, cine a căutat posibilităţi de a ajuta oamenii în nevoie.
Prima clasă de copii cu nevoi speciale a fost deschisă în 1998 de către Katalin Zsuzsanna Orbán, fiica fondatorului, din moment ce la Odorheiu Secuiesc nu exista nici un fel de educaţie pentru copiii cu dizabilităţi. Copiii erau ţinuţi acasă, de multe ori ascunşi, din cauza ruşinii. În această primă clasă au venit 6 copii din regiune, într-o cameră închiriată, unde 2 profesori s-au ocupat de educaţia lor de dimineaţa până după-amiaza. Pentru prima dată în viaţa lor, aceşti copii au fost învăţaţi lectură, scriere, matematică de bază şi altele.
În 1999, cererile au fost atât de multe încât fundaţia a închiriat un apartament cu 3 camere şi au început 3 clase cu mai mulţi profesori. Tot în acest an, fundaţia s-a confruntat cu abandonul, deoarece părinţii au început să ne ofere copiii pentru îngrijire completă sau aveau de gând să ducă copiii la un orfelinat de stat. Primul nostru copil în îngrijire completă a fost Lali, cine încă locuieşte cu noi. Profesorii s-au organizat cu rândul şi au rămas peste noapte pentru a-i oferi o casă, plini de entuziasm. În paralel, educaţia a fost o activitate de zi cu zi şi a început şi reabilitarea.
În anul 2000, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Harghita a fost confruntată cu procesul de descentralizare, fapt datorită căruia a trebuit să ia înapoi copiii abandonaţi cu nevoi speciale din alte judeţe. Descentralizarea a însemnat că fiecare judeţ trebuia să ia înapoi copilul în judeţul în care s-a născut acesta. Judeţul Harghita nu avea nici o instituţie, nici măcar un institut de stat pentru copii cu dizabilităţi severe. Din acest motiv, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Harghita a solicitat Fundaţiei Orbán să preia cazurile severe. 8 copii au sosit astfel la noi. Aceşti copii trăiesc de atunci cu noi, şi nu prea ştim nimic despre familiile lor. Cei mai mulţi dintre ei nu au fost niciodată vizitaţi de nimeni. De asemenea, am luat în îngrijire copii lăsaţi de părinţi în spitale şi majoritatea copiilor sosiţi atunci trăiesc încă cu noi. Personalul efectiv de 3 persoane, care rămâneau peste noapte, a fost organizat de atunci. Pe parcursul zilei ne-am ocupat de educaţie pentru copiii noştri adoptaţi şi ceilalţi, care veneau la noi din familii. În aceşti ani au fost în jur de 25 de copii care veneau la fundaţie.
In anul 2002 ne-am mutat într-o casă închiriată, iar copiii locuiesc acolo de atunci. Mai mulţi copii au fost aduşi la noi de la părinţi sau din alte locuri. Acum avem 15 copii în îngrijire permanentă. Procesele de educaţie şi reabilitare au continuat. Am devenit o mare familie plină de iubire şi bucurie; au apărut şi provocări, dar le-am confruntat. In fiecare an am încercat să organizăm 2 - 3 tabere în zonele rurale, astfel încât copiii să se obişnuiască să fie printre alte persoane, să vadă împrejurimile şi să aibă experienţe diferite.
Din 2004 am deschis un atelier, unde copiii în creştere să înveţe abilităţi diferite şi am folosit şi ergoterapia pentru a-şi canaliza sentimentele şi emoţiile de zi cu zi.
În anul 2008, partea de reabilitare a fost mutată într-o casă închiriată. De atunci, ne desfăşurăm activitatea în cele 2 clădiri închiriate.
Cităm cuvintele lui Zsuzsa: "Ei sunt o parte din mine. Nu este o faptă eroică, nu este un lucru mare, nu este vorba de sacrificare, este un mod de viaţă. Nu simt că este greu, ceea ce fac sau ceea ce primesc, este firesc." Aceasta este calea pe care dorim să o urmărim şi în viitor.
Prima clasă de copii cu nevoi speciale a fost deschisă în 1998 de către Katalin Zsuzsanna Orbán, fiica fondatorului, din moment ce la Odorheiu Secuiesc nu exista nici un fel de educaţie pentru copiii cu dizabilităţi. Copiii erau ţinuţi acasă, de multe ori ascunşi, din cauza ruşinii. În această primă clasă au venit 6 copii din regiune, într-o cameră închiriată, unde 2 profesori s-au ocupat de educaţia lor de dimineaţa până după-amiaza. Pentru prima dată în viaţa lor, aceşti copii au fost învăţaţi lectură, scriere, matematică de bază şi altele.
În 1999, cererile au fost atât de multe încât fundaţia a închiriat un apartament cu 3 camere şi au început 3 clase cu mai mulţi profesori. Tot în acest an, fundaţia s-a confruntat cu abandonul, deoarece părinţii au început să ne ofere copiii pentru îngrijire completă sau aveau de gând să ducă copiii la un orfelinat de stat. Primul nostru copil în îngrijire completă a fost Lali, cine încă locuieşte cu noi. Profesorii s-au organizat cu rândul şi au rămas peste noapte pentru a-i oferi o casă, plini de entuziasm. În paralel, educaţia a fost o activitate de zi cu zi şi a început şi reabilitarea.
În anul 2000, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Harghita a fost confruntată cu procesul de descentralizare, fapt datorită căruia a trebuit să ia înapoi copiii abandonaţi cu nevoi speciale din alte judeţe. Descentralizarea a însemnat că fiecare judeţ trebuia să ia înapoi copilul în judeţul în care s-a născut acesta. Judeţul Harghita nu avea nici o instituţie, nici măcar un institut de stat pentru copii cu dizabilităţi severe. Din acest motiv, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Harghita a solicitat Fundaţiei Orbán să preia cazurile severe. 8 copii au sosit astfel la noi. Aceşti copii trăiesc de atunci cu noi, şi nu prea ştim nimic despre familiile lor. Cei mai mulţi dintre ei nu au fost niciodată vizitaţi de nimeni. De asemenea, am luat în îngrijire copii lăsaţi de părinţi în spitale şi majoritatea copiilor sosiţi atunci trăiesc încă cu noi. Personalul efectiv de 3 persoane, care rămâneau peste noapte, a fost organizat de atunci. Pe parcursul zilei ne-am ocupat de educaţie pentru copiii noştri adoptaţi şi ceilalţi, care veneau la noi din familii. În aceşti ani au fost în jur de 25 de copii care veneau la fundaţie.
In anul 2002 ne-am mutat într-o casă închiriată, iar copiii locuiesc acolo de atunci. Mai mulţi copii au fost aduşi la noi de la părinţi sau din alte locuri. Acum avem 15 copii în îngrijire permanentă. Procesele de educaţie şi reabilitare au continuat. Am devenit o mare familie plină de iubire şi bucurie; au apărut şi provocări, dar le-am confruntat. In fiecare an am încercat să organizăm 2 - 3 tabere în zonele rurale, astfel încât copiii să se obişnuiască să fie printre alte persoane, să vadă împrejurimile şi să aibă experienţe diferite.
Din 2004 am deschis un atelier, unde copiii în creştere să înveţe abilităţi diferite şi am folosit şi ergoterapia pentru a-şi canaliza sentimentele şi emoţiile de zi cu zi.
În anul 2008, partea de reabilitare a fost mutată într-o casă închiriată. De atunci, ne desfăşurăm activitatea în cele 2 clădiri închiriate.
Cităm cuvintele lui Zsuzsa: "Ei sunt o parte din mine. Nu este o faptă eroică, nu este un lucru mare, nu este vorba de sacrificare, este un mod de viaţă. Nu simt că este greu, ceea ce fac sau ceea ce primesc, este firesc." Aceasta este calea pe care dorim să o urmărim şi în viitor.
